Mă surprind câteodată întrebându-mă cum mai ești. Când ai zâmbit ultima dată și dac-a fost un zâmbet sincer. Dac-ai plâns în ultima vreme și din ce motiv. Sau când ai simțit că nu mai poți continua fără o îmbrățișare și de la cine ai cerut-o.
Alteori, spun o glumă și îmi amintesc cum suna râsul tău. Sau povestesc ceva și încerc să-mi desenez în minte expresia feței tale. N-am uitat nici zâmbetul încurcat și nici felul în care îți încruntai sprâncenele.
Să știi că vorbesc mult cu tine în ultima vreme. Te iau cu mine în gând oriunde merg. Colind orașul fără vreo țintă și ajung aproape întotdeauna în locurile în care mă purtai tu de mână.
Ieri m-am oprit în fața acelui bloc în scara căruia mi-ai furat săruturi în multe seri reci de noiembrie. Încă mirosea puțin a tine sau așa mi s-a părut mie. Apoi am plecat spre cafeneaua unde ne întâlneam mai mereu și am comandat o cafea cu lapte. A patra masă, de la geam, era ocupată, așa că am ales alta. Cumva, asta m-a făcut să-mi aduc aminte că nici tu nu-mi mai aparții.
Azi am stat câteva zeci de minute pe a doua bancă de pe bulevard și-am depănat amintiri. Mai știi când…? Și-mi desenez în minte zâmbetul tău șmecheresc și privirea care mă-ndemna a joacă. Aveam mâinile reci și aș fi vrut să mi le mai pot piti în căptușeala gecii tale albastre.
Câteodată tresar când îți aud numele strigat de pe alte buze. Știu că-i aproape imposibil, dar întorc capul. Și de fiecare dată rămân același om dezamăgit.
Nu-i cam ciudat tot ce-ți spun? Știu că n-ai știi ce să-mi răspunzi. La urma urmei, tu mi-ai călcat pe inimă și eu tot nu te-am scos de-acolo. Sau, mai exact, te-am păstrat în amintire pentru că, fizic, evadasei dinainte să-mi dau eu seama.
Urmele pașilor tăi se mai observă încă dacă privești cu atenție. Mă rog, nimeni n-a mai încercat de-atunci să mă privească așa cum o făceai tu. Și nici să mă iubească. N-am vrut să le dau șansa. Mă gândeam că, poate, ar fi mai cinstit să mă vindec mai întâi de tine.
Dar, uite-mă acum! În mine se mai vorbește și azi despre tine, cum ar zice Blaga.
