În limba română, spunem:
„Nu mă pot opri din a mă gândi la tine.”
În poezie, însă, spunem:
„Știu că abia ne-am cunoscut și nu vreau să grăbesc lucrurile, dar aseară n-am putut să dorm pentru că nu știu dacă mai ai un al doilea prenume sau cum îți bei cafeaua, iar, dintr-un motiv anume, nu există nimic pe lume pe care să-mi doresc mai mult să-l aflu, în afară, poate, de cum îți stă părul când e ciufulit dimineața, ce te face să râzi până îți dau lacrimile sau ce te face să râzi atunci când plângi. Oricare dintre aceste lucruri ar fi în regulă.
Și știu că abia ne-am cunoscut și nu vreau să grăbesc lucrurile, dar azi dimineață nu mă puteam concentra pentru că trebuie să știu ce preferințe ai la mâncarea comandată, ce vise ai pe care nu le-ai rostit niciodată cu voce tare, dar pe care, în secret, ți-ai dori să se împlinească, și, dacă ar fi să-ți cumpăr flori, ai vrea să fie albastre?
Și știu că abia ne-am cunoscut și nu vreau să grăbesc lucrurile, dar, dintr-odată, vocea ta îmi răsună în minte pe repeat și, probabil, nu voi spune niciodată asta cu voce tare și, probabil, ar trebui să dorm puțin… doar că, dintr-o dată, tot ce este important pentru tine a devenit important și pentru mine.”
Poate că nu ne dăm întotdeauna seama când cineva devine atât de prezent în mintea noastră încât gândurile se transformă în poezie. Dar, dintr-o dată, lucrurile mărunte , numele, cafeaua, florile , capătă o semnificație aparte.
Și știu că aceste gânduri nu sunt scrise de mine, însă aș vrea să cred că încă mai sunt persoane care au asemenea gândire.
Închei aici această postare,
Ștefan.
